Zambetul doar pentru Kanna part 2

Fericirea lui Hanami nu putea fi întrecută. Se apropia concertul mult aşteptat al Kannei. Seara cea mare era aproape, iar sentimental de iubire faţă de viaţă şi bucurie pentru că trăieşte se afla adânc înfipt în sufletul micuţei. Părinţii ei erau melancolici. Momentul în care fata lor va dispărea dintre cei vii şi îi va veghea din umbră venea pe nesimţite. Simţeau asta.

Hanami era mereu fericită şi îşi făcea planuri. Se gândea cum va fi îmbrăcată în noaptea magică şi cât de mult va trebui să ţipe. Uneori stătea în casă şi asculta muzica ce îi dădea aripi şi o făcea să zboare în Paradis. Ştia versurile la fel de bine ca şi Kanna, dar nu se mulţumea cu atât. Avea postere lipite pe pereţii camerei, imprimeuri pe tricouri, dar simţea că ceva tot lipsea. Idolul ei încă nu vorbise doar pentru ea şi nu îi dăduse un autograf. Spera ca scrisoarea ei să fi ajuns la Kanna, dar nu era sigură.

O oră era cât o clipă în spectacolul de lumini şi sunete în care Kanna cânta live în faţa miilor de admiratori. Melodiile se rulau una după alta la fel cum un minut îl succedă pe celălalt. Paradisul era în acest moment, pe stadionul plin de oameni ce fredonau împreună cu fata fără zâmbet. Hanami era mai fericită ca niciodată. Deşi locuiau în acelaşi oraş, nu o mai văzuse pe cântăreaţă în persoană, chiar şi pe scenă. În sufletul ei domnea pacea şi liniştea. Se simţea împăcată pentru a face un lucru încă necunoscut ei. Dar Hanami nu era acel gen de fan care se mulţumeşte cu un concert. Ştie că nu va putea trăi cu totul liniştită până când Kanna va sta în faţa ei, îi va vorbi şi vor putea discuta despre muzică şi alte lucruri. Pentru 10 ani, era o fată destul de încăpăţânată.

După ce ultima notă se făcu auzită pe stadionul plini de oameni, luminile se stinseră şi tristeţea acapară sufletul lui Hanami. Concertul vieţii ei se terminase, dar muzica Kannei încă era cântată în inima fetei. Aceste melodii erau viaţa ei şi nu putea renunţa la ele.

– Tati, ai văzut ce frumos cântă Kanna în realitate ? Care melodie îţi place cel mai mult ? Mie „Walk through life”. Este mai tristă, dar minunată.

– Şi mie îmi place tot aceea, spuse Reo, răzând.

– Dar nu vreau să se termine concertul ! Vreau să ţină la nesfârşit pentru ca eu să o pot vedea mereu pe Kanna !

– Dar ea nu oboseşte ?

– Nu, mami ! Sigur că nu oboseşte. Este profesionistă. Şi eu voi fi într-o zi.

Părinţii ei se întristară. Secretul ce îi putea curma bucuria vieţii nu era încă descoperit, ci ascuns în sufletele rănite ale unor oameni ce erau pe cale să-şi piardă copilul cel sfânt, cel mai preţios lucru pentru ei : Hanami, frumoasa lor fiică ce nu-şi împlinise încă destinul.

Încă un concert se terminase şi încă o mulţime de fani erau mulţumiţi.

– Domnişoară Kanna, să vă aduc un suc rece de portocale ?

– Mulţumesc, Maggie ! Aş vrea unul.

Deşi trecuse ceva timp de la scrisoarea aceea, Kanna nu o putea uita. Trecuse doar o săptămână, de fapt, dar ea uita repede lucrurile care nu i se păreau importante. Cum spuneam, acea scrisoare îi atrăsese atenţia.

– Chiar aş vrea să o cunosc pe această Hanami. Mi-a trezit interesul. Se poate ca ea să… Nu, nu ! Mai bine o las moartă.

A doua zi, Hanami se juca în grădină cu câinele ei, Puffy. Puffy este un Golden Labrador adus tocmai din Germania special pentru dulcea fetiţă.

– Nu, Puffy ! Vino înapoi ! Nu am chef să alerg.

– Hanami, eşti bine ?

– Da, mamă. Doar că mă simt obosită. Nu am chef să stau în grădină. Mai bine aş merge în pat.

Masumi era îngrijorată. Hanami nu prea arătase bine în ultimele zile. Faţa ei se albise, iar ochii erau încercănaţi. Strălucirea lor firească dispăruse complet.

– Nu îmi dau seama cum a rezistat ieri la acel concert.

– Masumi, ai păţit ceva ?

Tatăl lui Hanami ieşi în grădină îmbrăcat în hainele sale obişnuite de casă : o pereche de pantaloni scurţi bleomaren şi un tricou roşu.

– Mi se pare că Hanami nu arată prea bine. Poate are ceva.

– Trebuie să recunosc că nu are acea energie şi strălucire ca altădată. Dar e bine. Probabil concertul a epuizat-o. Nu te mai gândi la acea boală oribilă !

– Ai dreptate…

În vila cea albă din centru, Kanna era neliniştită. Telefonul apărea mereu în faţa ei şi parcă îi şoptea : „Dacă nu suni acum, nu vei mai avea altă şansă.” Numărul lui Hanami stătea scris pe o hârtiuţă rozalie pe noptiera ne lemn de cireş. Inima rece a Kannei era acum trezită la viaţă. Simţea că ceva rău avea să se întâmple, iar telefonul o tot striga.

Seara o surprinse pe Kanna stând întinsă pe patul ei mare cu lenjerie de mătasă. Valuri şi valuri îi acopereau trupul îmbrăcat în haine de stradă : o fustă scurtă şi roz, cu dinguliţe negre, şi un maiou negru, cu un craniu pe el. Nu îşi putea lua gândul de la imaginea acelei fete ce o impresionase atât de mult. Niciodată nu mai meditase atâta timp pe un subiect. De ce o atrăgea atât de mult poza acestei familii şi de ce avea sentimentul că are o singură şansă să o cunoască pe Hanami ?