Joc de oglinzi part 1

– Să jucăm un joc, mi-a spus ea într-o zi, în timp ce așteptam metroul.

Am cunoscut-o în prima zi de liceu, eram boboc într-o clasă cu profil matematică-informatică și nu reușeam să îmi găsesc sala de clasă, iar ea m-a ajutat. Am aflat că era cu un an mai mare decât mine din prima clipă, deși nici nu ar fi fost nevoie să îmi spună, căci nu avea deloc atitudinea unei boboace. Se citea în ochii ei că atmosfera îi era familiară întru totul, pe când eu eram speriat și îngrijorat că dirigintele avea sa intre înaintea mea în clasă și nu voiam să fac o impresie proastă încă din prima zi.

A durat o săptămână până i-am aflat numele, dar a cedat într-un sfârșit și mi s-a prezentat ca S., rugându-mă să o strig oricum altcumva decât cum o chema, dar mă fermeca gândul că aveam să fiu singurul care îi spunea S..

Am aflat mai apoi că locuiam în același cartier, ceea ce m-a bucurat enorm de mult, realizând că șansele să o întâlnesc pe stradă creșteau puțin, dar tot nu erau foarte mari – în București, este mai probabil să mergi pe o stradă paralelă cu cea pe care se află o persoană decât să vă vedeți. Totuși, observând că noi doi mergem în aceeași direcție, i-am propus să ne întâlnim dimineața și să plecăm împreună spre liceu. La momentul discuției, țin minte că singurul gând care mi-a trecut prin cap a fost că niciodată înainte nu am avut emoții atât de mari.

Am început să mergem împreună la școală. Deși șansa mea cea mare se afla la numai câteva cuvinte depărtare, am preferat să nu îi destăinui sentimentele care se dezvoltau încet-încet înăuntrul meu – știusem de la început că are pe cineva și îmi dădusem seama că o confesiune din partea mea nu numai că ar fi pus-o într-o situație dificilă și jenantă, dar cel mai probabil ar fi încetat să mă mai însoțească până la liceu. Sau eu să o însoțesc pe ea.

– Să jucăm un joc.

Era o zi banală de marți, abia ieșisem de la liceu și era una dintre puținele zile în care amandoi terminam la aceeași oră. M-a surprins să o aud făcând o asemenea propunere, nu era felul ei de a fi. S. era o persoană serioasă, tăcută, dar atentă la persoanele din jurul ei. Totuși, nu părea atrasă de jocuri, cel puțin asta crezusem până atunci.

– Ce-ar fi ca, pentru o săptămână, nimic din ce ne spunem unul altuia să nu fie adevărat ?

Am privit-o curios, încercând să îmi dau seama ce insinua.

– Vrei să spui… să ne mințim ?

S-a întors către mine și mi-a zâmbit complice, iar privirea ei făcea fiori să mă străbată. Nu știam unde voia să ajungă, dar un joc alături de ea nu putea fi decât interesant.

– Nu voiam să sune chiar așa, dar da – să ne mințim.

Am acceptat numaidecât.