Un Trandafir in Eden Part 1

Castelul era așezat pe malul mării învolburate, ascuns de măreția pădurilor. Navigând prin acele părți, vedeai din depărtare cum turnurile de fildeș se înalță semețe în depărtări, acoperind cerul. Frumusețea castelului de afară, a grădinilor cu flori înmiresmate, a plajei cu nisip auriu, nici nu se compara cu măiestria interioară a sălii de bal. Podeaua lucind și cântând sub pașii doamnelor ce dansau, luminile de diferite culori ce nu puteau fi umbrite decât de minunăția candelabrului de cristal, scânteind în miez de noapte.

Am întâlnit-o la un bal. Stătea singură pe balcon, privind valurile mării, ca o sirenă ce își așteaptă iubirea pe o stâncă pustie. Șuvițele ei roșii, ca focul nestăpânit, băteau rebele odată cu vântul. Ce păr frumos avea, cu vârfurile ondulate, întocmai ca undele mării !  S-a întors către mine, speriată, iar privirile noastre s-au întâlnit. Ochii ei mari și negri, întunecați, dar scânteietori, mă priveau plini de nesiguranță, speriați. Ne-am uitat unul la altul preț de câteva minute, iar Universul s-a oprit in loc. Nu mai exista nimeni in acea lume pustie, doar eu, ea și marea.

–          Mademoiselle, i-am spus eu, aplecându-mă și întinzând mâna.

În momentul în care și-a lăsat mâna firavă, învăluită în catifea, într-a mea, Universul a început din nou să se miște, alert, exasperant de repede, lăsându-ne pe noi în urmă, în colțișorul nostru de Rai.

A dansat cu mine, în afara sălii mari de bal, unde domnii și doamnele din înalta societate se lăsau purtați de muzica îmbătătoare a orchestrei, ocupând întregul ring de dans cu hainele și pantofii lor scumpi. Ea a devenit partenera mea pentru un simplu vals vienez, ușor, frumos, grațios, ca un trandafir in bătaia lină a vântului.

Părul ei roșcat, ochii scânteietori, grația ca a unei balerine, aceea a fost prima dată când m-am gandit ca domnișoara care îmi furase totul semăna perfect cu un trandafir roșu, culoarea pasiunii.

Luna își arunca sulițele înghețate peste întreaga boltă întunecată. Stelele sclipeau fără putere. Valurile mării se loveau de stânci, înspumate, furioase, reci. Sunetul apei era o melancolie divină, cântată de un cor al îngerilor nevăzuți. Muzica balului încetase pentru moment, dar noi continuam să dansăm, căci marea era singura orchestră pe care o cunoșteam. Limpede, rece, atât de largă, o orchestră a cărei muzică se revărsa peste noi ca un văl de mătase, plăcut, dar sufocant.

–          Mi-a făcut plăcere, Mademoiselle…

Când dansul nostru a luat sfârșit, luna se lăsa în jos încet, valsând pe ritmurile unei nopți demult pierdute.

Singurul lucru pe care mi l-a spus a fost că vrea să vin ziua următoare pe plajă, lângă stânca cea mare, iar timpul era amurgul. Înainte să plece, am prins-o de mână, și ce încheietură firavă și subțire avea !

–          Cum te numești ?

Mi-a zâmbit, apoi și-a apropiat buzele rozalii de urechea mea și mi-a șoptit ceva. Inima îmi bătea prea tare pentru a-mi da seama că se îndepărtează, nu mi-am revenit decât atunci când ea intrase deja în sala de bal. Un singur lucru mai puteam să fac acum.

–          Pe mâine, Princesse Scarlet !