Niciodata nu ninge part 2 [END]

Primăvara și vara mă țineau într-o dispoziție acceptabilă, de cele mai multe ori chiar foarte bună. Eram mereu energică, mergeam să alerg, nu stăteam nicio clipă în casă și profitam de orice ocazie se ivea să mă întâlnesc cu L., chiar dacă aceasta însemna să o iau și pe M. cu mine.

Venirea toamnei, pe de altă parte, m-a întristat nespus de mult. Ca în fiecare an, firea mea poetică, visătoare, mă făcea să simt cum, odată cu natura, mor și eu pe dinăuntru. Uram gândul că se apropie iarna și, deși nu ningea niciodată, era frig și cerul nu mai era albatru ca în restul anului.

Uram iarna din simplul motiv că era o toamnă continuă, totul părea mort, cenușiu, întunecat, nu mai sclipea nimic, nu mai zâmbea nimeni. De-a lungul timpului, observasem că, pe măsură ce înaintam în octombrie, noiembrie, pentru ca mai apoi să vină iarna, nu numai eu, ci și localnicii deveneau mai posomorâți.

Tristețea și bucuria mea au atins cote maxime într-o zi simplă și, aparent neînsemnată, de ianuarie, când L. a venit la mine foarte entuziasmat și m-a anunțat că, din acel moment, ieșea oficial cu sora mea. Nu pot să descriu tumultul și strigătul îndurerat al sufletului meu în clipa în care i-am zărit chipul luminat de fericire, parcă ceva înăuntrul meu se rupea, parcă totul se făcuse brusc mai rece.

În primăvara clasei a unsprezecea, relația lui cu M. era cunoscută de toată lumea și nu se fereau să se afișeze în public. L. și cu mine am rămas, însă, cei mai buni prieteni, iar el îmi era foarte recunoscător pentru ajutorul pe care i-l acordasem. De-ar fi știut…

La începutul acelei primăveri, într-o după-amiază oarecare de martie, L. și cu mine stăteam în clasă în timpul pauzei și priveam pe fereastră la copacii care, încetul cu încetul, inverzeau. Parcă îmi revenise și mie buna dispoziție.

– Mi-ai spus că aici ninge tot timpul.

M-am întors și l-am privit curioasă, încercând să îmi dau seama de ce reținuse un lucru atât de neînsemnat din numeroasele noastre conversații. Mi-a zâmbit fără niciun fel de înțeles ascuns, cred că doar simțise nevoia să îmi amintească.

– Am greșit. Îmi pare rău.

– Nu te învinovăți, nu sunt supărat deloc.

Și i-am zâmbit și eu, apoi ne-am continuat ziua normal.

El nu intuia, însă, că în acel orășel de pe malul Dunării unde niciodată nu ninge, o fată îi spusese o minciună nevinovată și, totuși, atât de adevărată – în sufletul ei, însetat de puritate și de absolut, ningea tot timpul.