Spre Eden si inapoi in Infern part 2

Am ajuns acasa in mai putin de jumatate de ora si, ca de obicei, m-am dus in camera mea. Oglinda de pe perete mi-a atras atentia deoarece, pe masura ce ma dezbracam de hainele groase de iarna, am observat ca parul meu crescuse foarte mult. Apropiindu-ma, am inceput sa imi privesc reflexia chipului si, lucru neobisnuit, m-am studiat.

Nu eram chiar narcisist, aveam o oglinda in camera, dar nu o prea foloseam decat daca vroiam sa ma asigur de dimineata ca nu am luat hainele pe dos sau ca arat bine inainte de un eveniment. De aceasta data, insa, privirea mi-a ramas fixata pe parul meu lung si rosu, ca focul, vopsit recent, pe ochii verzi, „mostenire de familie”, asa cum ii numea mama. Eram un adolescent normal, dezbracat si fara par. Nu aveam o constitutie foarte atletica, dar alergam in fiecare week-end de dimineata si ma mentineam in forma. Mi se spusese de nenumarate ori inainte ca arat foarte bine. In principal, complimentul venise de la fete indragostite de mine, poate de aceea eram foarte increzator in puterile proprii.

Cat despre felul in care ma imbracam, un singur cuvant ma caracteriza in totalitate – negru. Dulapul meu era plin de haine de aceasta culoare – sau non-culoare, asa cum insista profesorul meu de desen sa o numesc. Imi placea pielea in mod special, poate de aceea aveam trei haine – doua scurte si una lunga -, doua perechi de pantaloni si bratari cu tinte – toate din piele. Nu puteam decat sa spun ca eram un tanar rocker ca la carte, dar care atragea atentia prin mister si tatuajul inexistent de pe frunte pe care scria „bogat”.

A doua zi, am fost destul de socat sa aflu ca parul ei negru devenise peste noapte violet. Probabil era un obicei de-al ei, sa isi vopseasca parul in fiecare zi. Poate nu.

M-a privit sfidator, diferit de reactia ei de ziua trecuta, dar chiar si asa, mi-a dat mare satisfactie nesiguranta din vocea ei cand mi-a raspuns la salut. Am zambit, incercand sa imi ascund chipul din nou dupa parul lung.

–          Esti sigur ca te cheama Lucifer ?

Am pufnit in ras.

–          Ce ti se pare asa de amuzant ?

M-a privit suparata, ca si cum as fi jignit-o in vreun fel prin rasul meu. Dar era amuzant, totusi.

–          Da, sunt sigur ca ma cheama Lucifer. Tu esti sigura ca esti Lilith ?

–          Ce fel de intrebare e asta ? Evident ca sunt sigura.

Am inceput sa rad si mai tare. Naivitatea ei mi se parea de-a dreptul hilara, intrebarea ei i se paruse serioasa venita din gura ei, dar se transformase intr-o gluma cand o rostisem eu. Lilith ma fascina din ce in ce mai mult.

Am urmarit-o timp de luni lungi, pana la sfarsitul iernii, prin primavara, apoi la inceputul verii. Nu ma mai sturam sa o observ, sa o analizez, simpla ei curiozitate fata de persoana mea imi dadea o satisfactie din ce in ce mai mare. Parea interesata de mine, iar eu, pentru a o pastra asa si in viitor, evitam sa ii raspund la intrebari personale si ii spuneam doar strictul necesar – aveam optsprezece ani, parul meu era saten in realitate, parintii mei nu erau divortati si nici morti, aveam un caine.

Cu fiecare informatie pe care i-o dadeam, parea din ce in ce mai absorbita de mine. Atunci cand vorbeam cu ea, parea ca soarbe cuvintele iesite din gura mea. Dar ea era inca un om, mai avea mult pana sa atinga absolutul. Iar eu – cel care adora sa fie venerat de ea, aveam sa o ajut sa isi implineasca menirea. Aveam sa o inalt, pentru ca apoi sa o iau jos cu mine, in Infern.