Un Trandafir in Eden Part 2

Marea plângea, iar printre gemetele sale, își chema iubirea să se întoarcă la ea. Marea plângea, valurile se izbeau de stânci, iar albii pescăruși o acompaniau cu țipetele lor pierdute in văzduh. Vântul bătea cu putere, răsfirându-i șuvițele rebele ce atârnau afară din cocul roșu aproape rotund. Îmi zâmbea cu fața ei atât de albă si perfectă, iar ochii îi străluceau ca două Lucefere pe cerul întunecat de noapte.

O! Zeiță a Frumuseții, cum te uiți la mine, muritor, cum îmi zâmbești, de ce mă aștepți pe plaja asta pustie ? Ca mii și milioane de stele ce se frâng în fiecare zi în neființă, cum trec zilele așa de repede de când te-am cunoscut ?

O! Zeiță a Basmelor cu voce cristalină, de ce trupul tău mlădios se unduiește ca o trestie pe muzica sfântă a mării ? Ai fost tu, Zeiță, muritoare, iar oceanul ți-a dat nemurirea înapoi ? Ești așa frumoasă, Zeiță mea, trandafirul meu cel roșu, cât nici cel mai frumos diamant nu poate să te ajungă.

Am iubit-o din prima clipă, mi-a tăiat răsuflarea cu farmecul ei. Am crezut ca visez atunci cand a spus ca vrea să mă revadă, dar nicicând să mă trezesc vroiam. Iar iată! Ea era acolo, în locul promis, pe plaja aceea pustie și frumoasă, iar eu am crezut că am murit și am ajuns în Rai.

M-a condus în grădina ei cu trandafiri și mi-a spus că erau florile ei preferate. Dar cum să îi placă să privească florile, când simpla ei reflexie în oglindă le făcea să pălească ? Și, totuși, erau atâtea minuni ale naturii acolo, trandafiri de diferite culori, crescuți atent și frumos, iar jocul culorilor era magnific. Pășeam pe poteca bătută cu marmură albă, trecând printre flori, admirând frumusețea loc. Era ca și Grădina Edenului, dar Princesse Scarlet era trandafirul cel mai frumos.

Au trecut zilele de când am văzut-o prima dată strălucind. Cât a fost ? O săptămână ? Două ? Trei ? O lună ? Nici nu știu. Tot ce cunosc este că ne întâlnim în fiecare zi în grădină. Luăm gustări, discutăm diverse subiecte, nici nu îmi dau seama cum, dar timpul trece foarte repede atunci când sunt cu ea. Își ia zborul.

Îmi place să o privesc zâmbind, mă binedispune și îmi luminează ziua. Îmi pare atât de frumoasă, cum îi strălucesc ochii într-un negru aprins și luminos, iar obrajii albi ca de ceară i se înroșesc, la fel ca o pereche de bujori. Mă uit la ea și o asemuiesc uneori cu o păpușă din porțelan, cu zâmbetul întipărit pe chipu-i atât de frumos. Este raza mea de soare într-o zi înnorată.

–          Pour toi, Mademoiselle, i-am spus într-o zi, întinzându-i un buchet de trandafiri roșii.

Vorbea sângele franțuzesc din mine, probabil, căci de fiecare dată când mă adresam ei, simțeam nevoia să colorez puțin engleza simplă și atât de puțin romantică pe care o vorbeam.

Tatăl meu, Lé Duc Julien Maurice de Laroux, era în Marea Britanie cu treabă și mă luase pe mine, cel din urmă fiu al său, în călătoria sa, pentru a-mi îmbogăți cunoștiințele despre engleză și frumoasa țară britanică. Desigur, sora sa mai mare, căsătorită cu fratele Regelui, aflase imediat de sosirea noastră și ne invitase la petrecerea regală care avea loc cu ocazia împlinirii a douăzeci și trei de ani de la nașterea moștenitorului tronului.

Princesse Scarlet era cea de-a doua fiică a Regelui, am aflat mai târziu. Eu, cu statutul meu social, aș fi putut să cutez să mă adresez Regelui și să o cer de soție, dar nu vroiam sa fac nimic înainte să o întreb pe ea. Căci niciun alt lucru pe acest Pământ nu mă putea face mai fericit decât să aud cuvântul „Da” din gura ei, spus cu vocea sa limpede și cristalină.

–          Știu că Alteța Sa are o mulțime de trandafiri în grădină, dar, poate, acest buchet nesemnificativ îi va lumina puțin ziua, căci tare tristă îmi pari azi.

Engleza mea lipsită de accent o amuza sau, cel puțin, așa îmi spusese. Dar puteam să fiu și bufonul ei personal, nu îmi păsa, atâta timp cât puteam să o admir nestingherit. Era muza mea singură și iubită.

I-am scris prima poezie într-o zi de aprilie târziu, privind noaptea și gândindu-mă la ea. A fost încântată când a primit-o în ziua următoare, la asfințit. I-am înmânat plicul alb cu sigiliul meu personal gravat pe față și, alături de el, m-am apropiat timid și i-am șoptit stângaci la ureche cele două cuvinte ce o marcau în inima mea ca fiind singura.

–          Te iubesc.

Mă privi cu ochii ei negri și frumoși, iar lacrimile îi tremurau pe chipul alb și perfect. Se scurseră câteva picături, pe care și le șterse cu mâna-i firavă și subțire, după care mă privi îngândurată, cu un zâmbet pierdut pe față. Privind către Soare, meditând, părea o Zeiță cu părul în vânt, înconjurată de mireasma Raiului de trandafiri.

Își apropie trupul cald de al meu și își cufundă fața în haina mea neagră, apoi începu să plângă în tăcere. Mi-am lăsat  mâna să cadă pe mijlocul ei subțire, ținând-o la pieptul meu, cât mai aproape de inimă. Știam ce va spune, știam și sufeream, dar nu puteam să încetez să o iubesc. Eram îndrăgostit de ea cu toată ființa mea și nu vroiam să îi dau drumul niciodată.

Mi-a mărturisit cu vocea tremurândă că dragostea pe care o simțea pentru mine era nemărginită, iar în acel moment, mi-am spus că aș fi putut să mor de fericire. Însă, și mereu exista acel „dar” care nu lăsa pe nimeni să fie fericit, o frumusețe ca ea nu putea să nu fie luată, așa că am ascultat-o în tăcere cum îmi spunea că este promisă deja unui duce englez, bun prieten cu unchiul său. Dar ea nu vroia să se căsătorească, a adăugat, iar lacrimile au izvorât din nou din ochii săi negri. Și-a apropiat buzele rozalii de urechea mea și, printre gemetele sale de plâns, a spus că vrea să fie a mea pentru totdeauna.

–          Lasă-mă să fie Romeo, iar tu fii a mea Julietă ! Să murim împreună, pentru ca destinele noastre să se unească pe veci !

M-a ascultat înlăcrimată, dar nu a răspuns. În schimb, a înclinat din cap în semn de aprobare și s-a cufundat în brațele mele. Cum putusem eu, muritor, să fiu binecuvântat cu dragostea unei asemenea Crăiese, care numai în basme putea să își aibă originea, căci frumusețea ei nu putea fi descrisă în cuvinte, numai slăvită și iubită.

Ne-am iubit acolo, în acea grădină fierbinte de mai, acoperiți de petale de trandafir, iar Soarele și Luna ne-au fost nași. Ne-am unit sufletele, iar trupurile noastre arzătoare au devenit unul sub razele calde ale amurgului. I-am acoperit trupul cu sărutări, iar vocea ei cristalină îmi striga numele, pierdut printre valuri. Se ivise Raiul pe pământ, în acea grădină cu trandafiri timpurii, printre bobocii mândri și înfloritori. Iar ea, Princesse Scarlet, a devenit cu totul si cu totul a mea, iar chipul meu a fost mângâiat de buzele ei fierbinți.

Un amalgam de sentimente, care mai de care mai puternice, un tabu al lumii secolului șaptesprezece, pasiunea care nu trebuia permisă, care păta puritatea unor adolescenți îndrăgostiți. Însă pentru noi, nu existau limite, căci acum ne iubeam și nici chiar vântul, nici chiar marea învolburată și furioasă nu mai putea sta în calea noastră.