Ingeri part 3

În zilele următoare, Athvor a frecventat restaurantul chinezesc în care lucra Alyse, dar niciodată nu comanda ceva mai mult decât sake. Mereu îi zâmbea ştrengăreşte şi îi spunea acelaşi lucru : „Poate altă dată…” Dar acea „altă dată” părea tot mai îndepărtată, deşi nu înceta să mai vină la restaurant în fiecare zi, la aceeaşi oră şi stătea până când se închidea, oferindu-se să o conducă pe Alyse acasă.

–          Nu mulțumesc, ți-am spus că nu mă duc acasă. Merg la o prietenă şi dorm la ea, îi răspunse fata după ce Athvor se oferise să o conducă acasă într-o seară de duminică.

–          Mereu mergi la prietena ta ?

–          Mereu, îi spuse ea, zâmbind larg.

Nu îl refuza deoarece îi era frică de el, aceste zile care, fără să realizeze se transformaseră în săptămâni, ajunsese să îl cunoască, după părerea ei, destul de bine pe noul său prieten. Dar ceea ce nu ştia ea era faptul că Athvor nu vroia niciodată să îi vorbescă despre trecutul său era datorat lipsei de trecut uman. Mereu îi amintea că nu este nimic interesant de povestit.

–          Am o întrebare, Athvor.

Alyse tocmai încuiase uşa de la restaurant şi se pregătea să plece, dar de ceva timp o măcina acest gând şi nu vroia să mai aştepte. Toate zilele trecute au fost frumoase, au avut şansa să vorbească, să se cunoască mai bine, deşi Alyse fusese mereu în timpul orelor de lucru. Avea noroc, restaurantul unde lucra nu era frecventat decât până la o anumită oră, apoi se golea, dar ea era obligată să rămână până se închidea. Astfel, în ultimele seri rămăsese chiar şi câteva ore să stea de vorbă cu noul ei prieten despre diverse subiecte.

De multe ori se aşezau pur şi simplu la masă şi se uitau unul la altul până când nu se mai puteau abține şi râdeau de expresia celuilalt. Le plăcea să stea de vorbă în principal despre  lucruri neîsemnate cum ar fi de ce Alyse încă lucra la acel restaurant sau de ce Athvor frecventa localul fără măcar să guste din sushi. Dar nu ajungeau decât la o singură concluzie – viața poate fi ciudată uneori sau – unele îtrebări pur şi simplu nu au răspuns.

–          Mi-am dat seama. Ai fost cam distantă în seara asta, parcă veselia de altă dată s-a evaporat.

Vocea lui avea acelaşi ton misterios ca şi întotdeauna, doar că mai serios, poate mai grav. Adevărul era că Alyse începuse să se obişnuiască destul de mult cu prezența lui, dar nu reuşea să înțeleagă de ce băiatul continua să vină, nu vroia să creadă că din cauza ei, îi era imposibil. Îşi zicea că ea, fata cea ghinionistă din totdeauna, căreia îi murise mama într-un accident de maşină, care după doi ani încă mai lucra într-un restaurant unde nu era plătită prea bine şi care niciodată nu avusese parte de foarte mulți prieteni, ar putea deveni prietena unui băiat ca Athvor.

–          Da, de fapt mă macină ceva.

Vocea ei era rece, poate puțin tristă, dar oricum, diferită față de cum era de obicei. Era aproape sigură că dacă avea să îl întrebe ceea ce intenționa, poate nu l-ar mai fi revăzut niciodata.

–          Sper că nu este una dintre acele întrebări care nu au răspuns.

–          Nu. Vroiam doar să te întreb de ce continui să vii la restaurant, de ce eşti aşa de drăguț cu mine şi… de ce m-ai ajutat de la început.

Athvor ezită. Știa că nu poate să îi răspundă, el trebuia să îşi încheie misiunea fără să greşească, trebuia să devină din nou Înger, nu avea de gând să rămână pentru restul eternitații un proscris.

–          Nu este evident ? oftă el.

Trebuia să joace teatru în continuare, nu putea să dea înapoi. Oricum, chiar dacă era defavorabil pentru el să fie pus în situația de a-i răspunde a întrebarea fatală, Alyse îi dăduse o şansă să treacă la partea a doua a planului său. Nu avea de gând să dea înapoi, trebuia să ducă la sfârşit misiunea.

–          Ce să fie evident ?

Întrebarea ei veni la fel de repede ca şi liniştea ce o urmă. În ochii ei străluceau urmele câtorva lacrimi fugare care se scurseseră de pe chipul ei ca de porțelan pe bluza ei albă. Nu vroia să se gândească la ce ar putea să îi răspundă Athvor, nu vroia să îşi facă speranțe deşarte. Dar îşi dorea atât de mult ca el să o placă, măcar puțin. Vroia să o placă ? De când vroia ea să fie plăcută de un băiat, când niciodată nu îi păsase ce cred alții despre ea ? Poate de când l-a cunoscut pe el, poate din ziua din care băiatul misterios cu părul şi ochii întunecați şi misterioşi o ajutase şi începuse să frecventeze restaurantul, poate din ziua din care îl cunoscuse pe Athvor, cel cu zâmbet angelic, aşa cum i se părea ei. Dar era posibil să vrea ca şi el să îi împărtăşească sentimentele ? Dar ce sentimente ?

Alyse avea multe întrebări, unele la care nu putea decât ea să răspundă, avea inima plină de îndoieli, dar care aveau să dispară mai repede decât credea ea.

–          Nu e evident că îmi placi ?

Inima începu să îi bată mai tare cu fiecare cuvânt rostit de el. De când începuse să aibă sentimente pentru Athvor ? Poate de când el devenise singurul şi unicul de care devenise dependentă, nu numai moral, ci şi sentimental.

Putea să vadă cum se apropia de ea să o sărute, în timp ce inima bătea mai tare. Athvor o plăcea ? Da, o plăcea, şi ea îl plăcea pe el. Dar el oare ştia ? Nu vroia să rişte.

–          Și tu mie, răspunse ea, cu vocea tremurândă.

–          Asta este tot ceea ce aveam nevoie să ştiu.

Se apropie de ea şi îi sărută buzele suave, jucându-şi î continuare rolul de tânăr îndrăgostit. Era fericit, planul lui mergea de minune, putea deja să simtă gustul libertății Raiului. Nu avea încă inima ei, dar ştia că avea să o aibă.

Noaptea aceea a fost specială pentru Alyse, a avut parte de primul ei sărut şi de o plimbare romantică prin parc, dar nu înainte să se distreze împreună cu Athvor la parcul de distracții. Era prea frumos să fie adevărat, ştia asta, dar nu vroia să se gândească la ce urma, îşi promisese ei însăşi că va trăi fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima.