Joc de oglinzi part 2 [END]

Din acea clipă, un lanț de evenimente stranii au urmat, iar eu, prins în mrejele ei, nu puteam decât să îi adresez cele mai ofensatoare vorbe, pentru ca ea să știe că voiam să îi spun chiar opusul. Era ca o bătălie a sentimentelor, din care știam că nu am cum să ies învingător, dar și că prin neparticipare nu făceam decât să mă rănesc mai mult.

– Astăzi sunt singură acasă.

Voiam să mă conving că nimic din ce ar putea să spună nu mă mai surprindea, dar descopeream treptat că mă înșelam. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce gânduri se ascundeau în capul ei și aș fi dat orice să pot să aflu, dar știam că, astfel, jocul și-ar fi pierdut din mister.

– Nu vrei să vii la mine ?

Mă uimea din ce în ce mai mult cu fiecare vorbă pe care o rostea. Îmi amintesc doar că primul gand care mi-a trecut prin cap era chiar faptul că încă se întâlnea cu acel băiat și, totuși, ea era acolo, făcându-mi propuneri surprinzătoare.

– Vorbești serios ?

Nu reușeam să îmi revin din șoc, căutam scuze și motive care m-ar fi putut ancora în realitate, în adevăr, oricare ar fi fost acela. Dar se părea că totul mă afunda din ce în ce mai mult în necunoscut.

– Evident că nu.

Râdea cumva de mine ?

– Mergem la tine.

Când aplicasem pentru acel liceu, nici prin cap nu îmi trecuse că, odata cu mândria de a fi boboc, va veni și povara cea grea de a fi îndrăgostit. Și, totuși, luasem decizii pe care nu le-am regretat niciodată, pentru că știam că sunt cele mai potrivite. Aveam un instinct de conservare foarte dezvoltat, puteam să apreciez ce e bine și ce e rău.

Am considerat că nu e nimic rău în a accepta, din nou, oferta ei stranie. Mă simțeam prins ca într-un joc de oglinzi, în care trebuia să o descopăr pe adevărata S., dar ea se ascundea mereu și râdea, iar eu puteam să îi aud ecoul. Totuși, nu o puteam găsi.

Mi-a spus că mă iubește și, deși eram conștient că jocul încă nu se terminase, doar pentru o clipă, m-am agățat de cuvintele ei și am uitat de realitate, de minciună, de adevăr. Am uitat chiar și de mine, lăsându-ma în voia așa-numitei “iubiri”.Iar eu, la rândul meu, i-am spus că o iubesc și ea a zâmbit. Aveam să jucăm până în ultima clipă.

La sfârșitul săptămânii prestabilite, S. nu a mai venit la locul în care ne întâlneam de obicei să plecăm de la școală. De dimineață, se comportase absolut normal, dar, dacă mă gândeam bine, nici măcar nu știam cum este ea în mod normal.

Am așteptat-o și ziua următoare, apoi după-amiaza, dimineața de joi, vineri, până când, sâmbătă, m-am hotărât să aștept să mă caute ea pe mine. Nu s-a întâmplat. Nu am sunat-o, orgoliul nu îmi permitea să fac asta și știam că ar fi fost o greșeală și o modalitate de a-i arăta că sunt disperat. Nu eram. Nu credeam că sunt.

Am văzut-o din nou abia după două săptămâni, era în parc cu băiatul cu care se întâlnea de la începutul anului sau chiar de dinainte, părea foarte fericită la brațul lui, părea în siguranță. Și ea m-a văzut pe mine, tocmai de aceea l-a rugat pe prietenul ei să se ducă să cumpere suc și, în timp ce el era plecat, a venit la mine.

– Deci, cine a câștigat jocul ?

M-a privit din nou complice, ca și în ziua în care îmi propusese jocul acela blestemat, care mă tulburase mai mult decât orice.

– Nu știam că se pierde și se câștigă.

– Afli acum.

A plecat fără să îmi mai adreseze un cuvânt și nici până în prezent nu am mai întâlnit-o vreodată. Am considerat-o pe S. ca fiind prima mea iubire, dar și prima dezamăgire suferită timpuriu în adolescența mea.

Nu am reușit să îi mărturisesc niciodată că, în minciunile spuse de mine, se afla purul și cruntul adevăr.