Ingeri part 2

Oraşul geme surd printre zgomotele infernale ale maşinilor şi ale copiilor ce ies de la şcoală, grăbindu-se spre casă. E aglomerat în marele Berlin, unul dintre multele locuri care la ora de vârf sunt mai aglomerate ca şi picăturile de ploaie care cad din Cer. În această mulțime zgomotoasă, nimenu nu a văzut pe nimeni şi nimeni nu cunoaşte pe nimeni, toți sunt doar persoane singure care îşi văd de drum.

–          Faceți loc, faceți loc ! se auzi o voce cristalină de fată de undeva din spatele uşilor de metrou.

O tânără înaltă, cu trupul zvelt, îmbrăcat într-o rochie japoneză cu flori de cireş încearcă să îşi facă lor spre ieşirea din metroul care în curând va fi pus din nou în mişcare. Ochii ei verzi strălucesc în lumina artificială a neonului, iar chipul ei expresiv lasă să se observe supărarea ce o macină.

–          Doare ! strigă ea, încercând să îşi desprindă părul lung şi negru din strânsoarea mâinilor unui copilaş.

Alyse este o tânără în vârstă de şaptesprezece ani care, pe parcursul anului trecut, îşi pierduse mama, singura persoană care îi mai rămăsese în viață în afară de bunica bolnava. Mama ei murise într-un accident de maşină, la miezul nopții, în timp ce încerca să traverseze bulevardul. Alyse se rugase la Îngeri nopți întregi, în care femeia zăcuse inconştientă în spital, fata se rugase din toată inima, dar nu avusese rezultat. Mama ai a murit la trei zile după accident, lasând-o pe Alyse în grija bunicii grav bolnave care nu se putea ridica din pat.

Din acea zi, Alyse a îcetat să mai fie tristă. Ar fi trebuit să fie mai supărată, având în vedere ceea ce se întâmplase, dar nu putea. În noaptea cu pricina avusese un vis, visase Raiul cu Îgeri, visase Cerul vast şi scânteietor şi auzise o voce, o voce blândă şi iubitoare, o voce care îi spusese că indiferent ce se va Întâmpla, ea trebuie să zâmbească, să fie fericită că trâieşte şi să se bucure de ceea ce are. Și ea înțelesese, acum trăia viața din plin, fără să îi fie frică de ce se poate întâmpla şi fără să se gandeasca la nimic altceva în afară de secunda care urma.

Poate a fost norocul, poate ghinionul, poate a fost Mâna Divină, cert este că în acea zi a fost ajutată de un tânăr cam de vârsta ei să ducă tăvile cu sushi până la restaurantul unde lucra.

–          Aşa, aici trebuie să le pun ! spuse ea, lăsând tăvile pe o măsuță. Mulțumesc pentru ajutor, nu cred că le-aş fi putut aduce până aici singură.

–          Cu plăcere !

Vocea lui era dulce, ispititoare, ca şi a unei persoane ce deținea cutia Pandorei. Dar ei nu îi păsa, era prea ocupată să aranjeze tăvile unde trebuiau puse.

–          Pentru că m-ai ajutat, o să îți fac cinste cu sushi !

Se întoarse şi, în mod straniu, îşi dădu seama că nu îl privise nici măcar o dată în față pe băiatul misterios. Acum putea să admire ochii lui negri, pătrunzători, însoțiți de zâmbetul lui ştrengăresc, dar atât de minunat.

–          Nu mulțumesc, abia am mâncat. Apropo, eu sunt Athvor.

Îi întinse mâna prieteneşte, iar ea îi zâmbi. Ceea ce nu ştia ea era faptul că de la o prietenie începută cu persoana greşită, putea ajunge să piardă totul. Inclusiv inima.

Dar ei nu îi păsa de faptul că tocmai fusese ajutată de un străin, se împrietenise cu o persoană care ar putea fi şi un criminal sau că avea să se îdrăgostească nebuneşte de el daca avea să continuie să se vadă cu el, ceea ce şi făcea.