Spre Eden si inapoi in Infern part 1

Cand am cunoscut-o prima data, avea parul negru, drept, cu varfuri despicate, verzi. Se uita la mine cu ochii mari si albastri, parca intrebandu-ma cine sunt si ce caut acolo. Eu stiam cine era ea, iar simplul fapt ca eu cunosteam mai mult ma facea sa ma simt mandru. Eram, intr-adevar, o persoana orgolioasa. Inca sunt.

Ceea ce m-a socat cel mai mult la ea nu au fost nici hainele neobisnuite, in dungi viu colorate, nici  machiajul strident negru, acestea mi se pareau chiar foarte normale. Era aura ei generala care ma facea sa ma simt ca intr-o camera inchisa, intunecata, plina de goliciune. M-a privit incontinuu timp de cateva minute, credea ca nu ii vad chipul prin parul meu lung si des, dar se insela. Fiecare miscare, gura de aer pe care o lua, fiecare gest care ii tradea neincrederea si curiozitatea, puteam sa vad orice. Si, mai presus de toate, puteam sa o vad pe ea.

Mi se spusese ca o cheama Eva Gilbert, dar profesorul care mi-a explicat cu cine ma aflu in detentie pana la sfarsitul anului nu putuse sa imi explice nici el de ce nimeni nu o striga pe nume.

–          Cine esti ? intreba intr-un sfarsit, dupa minute in care o vazusem framantandu-se sa isi dea seama ce se intampla.

–          Esti cam curioasa, Eva.

–          Lilith.

Intocmai cum mi se spusese. Aparent, Lilith era numele cu care Eva se prezenta tuturor, asa numitul „nume de scena”. Dar cine eram eu sa contrazic faptul ca orice artist adevarat trebuie sa fie numit dupa personajul pe care il joaca. Iar ea era, intr-adevar, un demon al noptii.

–          Incantat sa te cunosc, Lilith. Eu voi fi colegul tau de detentie anul acesta.

I-am zambit, acel zambet care obisnuia sa dea toate fetele pe spate. Evident, era un zambet fals, plin de rautate. Un zambet machiavelic.

–          Si tu esti…?

Era intr-adevar curioasa sa imi afle numele. Dar cu cat prelungeam mai mult momentul, cu atat privirea ei devenea mai curioasa si nelinistea mai intensa. Cat imi palcea sa o vad cum se chinuie, cum incearca sa inteleaga, pentru ca mai apoi sa se intoarca mereu spre mine si sa astepte.

–          Numele din buletin sau numele meu ?

Se uita la mine ca si cum as fi fost nebun. Am vazut-o frangandu-si degetele unul de altul sub banca, semn ca o pusesem intr-o situatie dificila si nu stia ce sa raspunda. A lasat privirea in pamant, ca si cum se chinuia sa faca un calcul complicat. Apoi, fixandu-ma cu ochii ei albastri, imi raspunse fara ezitare.

–          Amandoua.

Cu greu m-m abtinut sa nu rad. Era chiar prima persoana care imi daduse vreodata acest raspuns, majoritatea ma intrebau ce vreau sa spun si apoi imi cereau numele complet. Sau porecla. Nimeni nu intelesese cu adevarat pana acum ce vroiam sa spun prin „numele meu”, dar nici nu ar fi trebuit sa fiu surprins. Era ea.

–          Adam Marcoh, dar poti sa imi spui Lucifer.

Pret de cateva secunde, i-am observat in ochi usurarea. Se simtea in largul ei din nou, acum ca obtinuse informatia dupa care tanjise tot acest timp. Apoi, incetul cu incetul, sub ochii mei, expresia de pe fata i s-a schimbat, afisand o uimire combinata cu frica incontrolabila. Incepu sa tremure.

Trebuia sa recunosc, era prima data cand o fata reactiona asa in fata mea, majoritatea roseau sau sareau pe mine direct. Dar ea, ea era diferita. Ar fi trebuit sa imi dau seama de la inceput. Nu – mi-am dat seama de la inceput. A fost nevoie doar sa o zaresc o singura data pentru a-mi da seama ceea ce ar fi trebuit sa realizez din momentul in care i-am aflat numele. Si anume, soarta imi juca feste.

–          Iti bati joc de mine ? m-a intrebat cu vocea tremurand, privindu-ma fix.

–          Ti se pare ?

–          Daca vrei sa stii sincer, da. Mi se pare ca razi de mine.

–          Ei bine, poti sa intrebi pe oricine cum mi se spune. Vei primi acelasi raspuns.

–          Lucifer…

Numele meu rostit din gura ei suna atat de corect, ca si cum ar fi fost facuta pentru mine. Buzele ei se ondulau usor cand pronunta „u”-ul, prelungindu-l, „si” il continua ezitand, iar buza de jos ii tremura. Pana ajunse la „r”, eram deja nebun de gelozie pe ea, din gura careia numele meu suna mai frumos ca orice sonata. Lucifer.

–          Lilith, Lucifer, puteti sa plecati azi acasa.

Doamna Morgan, profesoara de chimie, era tanara si se comporta frumos cu toata lumea. Aparent, ii era profesoara si ei si probabil si pe ea o intrebase cum sa o strige. Asa facea mereu doamna Morgan, ne striga dupa porecle.

–          Incepeti detentia maine, astazi nu poate ajunge domnul Meyer.

Nici nu am asteptat sa spuna mai mult, mi-am luat ghiozdanul de jos, m-am ridicat din banca si, trecand pe langa Lilith spre iesire, i-am soptit, plin de amuzament :

–          Se pare ca soarta ne-a adus impreuna, in cele din urma. See ya!

Nu mi-a raspunsul la salut. De altfel, am zarit-o cu coada ochiului in banca, asteptand parca sa vina cineva sa o ia de acolo. Se uita intr-un punct fix, ca si cum ar fi vazut o fantoma.