Un Trandafir in Eden part 4 [END]

O noapte întunecată, precum numai Armaghedonul văzuse, o luptă între viață și moarte, un Iad pe pământ. Stelele își scuturau praful după bătălie, mândre că au învins lumina, stăpânind vastul întins ceresc. O tăcere mormântală. Marea spumegândă își izbește valurile de stânci, în urlete pustii și răsunatoare. Vuietul vântului țiuie în urechi, stelele sclipesc în continuare. E liniște pe ultimul drum, tăcut și înfrocoșător. Dar eu nu mă tem, mi-am împlinit destinul, am iubit, am fost fericit, am pierdut, iar, mai apoi, am suferit. Mi-a ajuns bucuria și tristețea, mi-au ajuns toate. Am pus piciorul pentru ultima dată în grădina cu trandafiri a Edenului.

Totul era magic și sfânt, ca și prima dată când venisem. Parcă Îngerii încă își cântau melodia divină și, printre florile picurate cu melancolie, doi străini își trăiau iubirea, făcând dragoste sub cerul înstelat al lumii. Dar eu eram singur în grădină, și acele vremuri erau trecute de mult. Mă însoțea numai o liniște profundă, plângând continuu în lumina stelelor. Mi-am ridicat capul spre abis și am privit-o pentru ultima dată. Părul ei roșu ca un trandafir al dragostei, ochii negri și luminoși, privea adânc Luna, mireasa norilor. Îmbrăcată în acea rochie albă, ca o fecioară, Zeița mea a devenit Sfântă și, odată cu ea, s-au risipit îndoielile și regretele ce își făcuseră cuib în sufletul meu. Eram fericit și împăcat acum pregătit să înfrunt viața.

Am întâlnit-o la un bal. Stătea singură pe balcon, privind valurile mării, ca o sirenă ce își așteaptă iubirea pe o stâncă pustie. Dar iubirea nu mai venea, și ea continua să aștepte. Lacrimi de Înger i se prelingeau pe chipul alb ca a unei Zeițe, dar ea nu mai era Zeița mea, ci doamna lumii unei alte persoane, care nu o va putea iubi niciodată așa cum am făcut eu. Am întors spatele balconului acoperit cu mireasma ei dulce și îmbietoare și, odată cu ea, am lăsat în urmă fericirea, tristețea, bucuriile și suferințele cu care viața mă împovărase. Nu regretam nimic din ceea ce făcusem până atunci, căci doar cel ce a greșit trebuie să se căiască. Am ascultat chemarea mării și m-am dus către ea, îmbrățișându-i iubirea veșnică și ocrotitoare. Iar ea m-a primit ca o mamă caldă, ca o soție primitoare, ca o amantă iubitoare, dar niciodată ca și o prințesă interzisă, căci Marea era acum însuși sufletul meu. M-am aruncat în gol, plutind în brațele rugătoare ale Vântului, iubind clipa și trăind trecutul. M-am lăsat pradă valurilor care, orice s-ar fi întâmplat, continuau să se izbească de stânci. Iar eu, ca parte din ele, m-am lăsat dus unde vroia Marea, căci Marea era acum însuși sufletul meu. Nu regretam nimic, căci nu greșisem cu nimic. Am trăit periculos, am iubit fructul interzis, am întâlnit-o pe Scarlet, adusă la mine de valuri, iar eu aveam să mă întorc acum în Mare, împreună cu dragostea ei. Apa mi-a inundat sufletul, aerul m-a părăsit, dus pe aripile vântului către unica și singura pentru mine. Mi-am dat ultima suflare iubind cu patimă mireasma unui trandafir roșu.